Poiana lui Ştefan

Paralizuraţie este o combinaţie de suprasaturaţie cu paralizie. Pe scurt, cam ceea ce s-a întamplat cu traficul din Bucureşti zilele trecute.

Miercuri a făcut Piticu câteva poze cu coloana de maşini care era pe bulevardul Tineretului şi care se continua pe Dimitrie Cantemir (au început să asfalteze Cantemir şi au paralizat cam o treime din Bucureşti).

Joi m-am văzut nevoit s-o iau pe jos de la Victoriei la Romană pentru că pur şi simplu nu aveam cum altfel să ajung. 381 era blocat în trafic pe sensul celălalt şi ar mai fi făcut cam 15 minute până în staţie, iar la metrou peronul avea “clienţi” pentru vreo două trenuri şi încă se mai abonau.

Mă simt extrem de norocos că pot să ajung cu metroul la serviciu, altfel cred că îmi făceam un car de nervi dimineaţa (aşa strâng nervi doar cât să umplu o roabă).

Conform principiului if at first you don’t succeed, try, try again, astăzi am dat şi ce-a de-a doua, şi ultima, “mărire” din toamna asta. Era să nu ajung la examen, pentru că nu am auzit ceasul. Subiectele au fost ok, am făcut cât să trec, iar la 12 aflu dacă proful e de aceeaşi părere cu mine.

Nu înţeleg totuşi o chestie: dacă ai ajuns să ai restanţă, se presupune că nu ai avut prea mari tangenţe cu materia respectivă (de exemplu eu şi TAD-ul, care suntem două entităţi disjuncte). Atunci ce rost ar avea să dai în restanţă subiecte mult mai grele decât cele din sesiune?

Şi o fază haioasă din timpul examenului de azi. La un moment dat un foşnet de foi cazând pe jos sparge liniştea din sală. În secunda următoare aproape toate privirile (inclusiv a profului) se îndreaptă spre sursa zgomotului, care era un maldăr de fiţuici ce zăceau pe jos. Posesorul lor a încercat să scape ridicându-le şi alergând să le pună lângă bagaje. Dar era deja prea târziu, proful l-a pus să le predea împreună cu lucrarea şi l-a dat afară din examen. Faza a fost destul de amuzantă, chiar şi pentru victimă, care a părăsit sala cu un zâmbet ştrengăresc pe buze.

Ultimele săptămâni au trecut aproape pe nesimţite. Abia am apucat să respir uneori, darămite să scriu pe blog (nu mă plâng, doar “relatez” ). Am avut câteva proiecte care au necesitat un efort suplimentar, ceea ce m-a costat destul de multă energie. Drept urmare, am avut surpriza ca sâmbăta trecută să dorm 12 ore fără pauza, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de ani buni (de când eram copil mic).

Nu am mai trecut prin “Poiană” prea des în ultima vreme, dar promit să încerc să fac popasuri mai lungi în perioada care urmează.