Poiana lui Ştefan

Pleacă mama cu Codruţa la plimbarea de seară. După cam un minut sună interfonul. Eram convins că era ea. Deja mă gândeam la ce era mai rău: a scăpat Codru din lesă şi mă cheamă s-o ajut s-o prindă (da, am un monstru odios, nu un câine), dar mă întrebam de ce nu mă sunase pe mobil. Răspund la interfon, era evident mama. Dar, spre surprinderea mea, îmi zice cu o voce calmă: “Ia şi tu o coadă de mătură şi vino până jos, că mi-am scăpat telefonul sub o maşină şi nu ajung să-l iau”. Cred că îţi imaginezi reacţia pe care am avut-o: .

Am coborât, înarmat cu una bucată coadă de mătură, producţie autohtonă, pe post de dispozitiv de prelungire a mâinii şi una bucată telefon mobil, spre uimirea mea producţie finlandeză, pe post de dispozitiv de localizare. Am ajuns jos, după ce m-am întâlnit cu vreo doi vecini, care probabil se gândeau: “Ce naiba o face ăsta cu o coadă de mătură după el? Freak!”. Jos, în faţa blocului, mă aştepta mama, cuminte şi toată numai un zâmbet. Am sunat-o pe mobil, l-am localizat (normal că era fix sub mijlocul maşinii, doar nu credeai că o să fie într-un loc de unde o să-l pot extrage uşor, nu?) şi m-am chinuit în patru labe să-l scot de acolo. L-am recuperat până la urmă şi i-am promis mamei că nu o s-o las să uite prea curând întâmplarea asta.

Nu o să înţeleg niciodată cum a reuşit să poziţioneze mobilul ăla atât de strategic sub maşină, pentru că nici dacă-l punea intenţionat nu reuşea atât de bine. Oricum, am văzut că legea “Dacă se poate ca ceva să meargă prost, atunci va merge prost în cea mai dezastruoasă variantă posibilă” s-a verificat şi în cazul ăsta.